Optimizarea raspunsului acustic intr-o camera de mixaj

In cele ce urmează vor fi prezentate etapele principale din procesul de optimizare acustică a unei camere de mixaj (pentru programe sonore stereofonice) dintr-un studio de înregistrare. Reprezentările obiectelor sînt stilizate, fără atenţie prea mare la detaliu, urmărindu-se în primul rând evidenţierea principiilor pe care se bazează operaţiile efectuate. Deasemenea, reprezentarea undelor sonore este făcută peste tot, pentru convenienţă, sub forma unor raze luminoase, deşi acest model de reprezentare este potrivit doar pentru undele de frecvenţe medii şi înalte, peste o anumită valoare ce depinde de dimensiunile încăperii.
Presupunând că încăperea este deja construită şi deci nu se mai pot modifica dimensiunile ei pentru a-i optimiza distribuţia modală, primul pas ce trebuie făcut este determinarea celor mai bune poziţii pentru monitoarele audio şi inginerul de sunet astfel încît undele staţionare să afecteze cît mai puţin sunetul recepţionat în poziţia de ascultare . Există programe de predicţie acustică ce pot determina cu destulă acurateţe aceste poziţii şi chiar dacă ele au anumite limitări, rezultatele lor sînt în majoritatea cazurilor optime. Prin executarea de măsurători acustice se pot ajusta aceste poziţii, pentru rezultate mai precise, dar asta se poate face şi la sfârşitul lucrărilor, când toate tratamentele acustice au fost aplicate.

In lipsa unui asemenea program de predicţie, singura soluţie constă în încercări sistematice şi repetate a mai multor poziţii din încăpere pentru monitoarele audio şi pentru inginerul de sunet, făcându-se audiţii de materiale muzicale pentru fiecare poziţie, până ce se determină combinaţia cu cel mai omogen răspuns acustic la joasă frecvenţă (variaţii minime în magnitudinea notelor grave ascultate). Nu trebuie uitat faptul că monitoarele audio trebuie să aibă o poziţie simetrică stînga-dreapta faţă de axa mediană a încăperii, pentru a nu denatura imaginea stereofonică redată de ele.

După determinarea poziţiilor optime pentru monitoare şi inginerul de sunet (sau chiar înaintea acelei etape) se vor aplica dispozitive de absorbţie a frecvenţelor joase pentru a micşora cît mai mult efectul undelor staţionare de joasă frecvenţă din încăpere. Se începe cu absorbanţi de bandă largă amplasaţi în colţurile şi muchiile încăperii ( în principiu fiind cantităţi mari de vată minerală sau spumă acustică), după care se pot face măsurători acustice şi dacă este nevoie se adaugă dispozitive rezonatoare adiţionale (rezonatori cu panou sau membrană, sau rezonatori Helmholtz) pentru corectarea unor frecvenţe ce sînt încă derajante.

In continuare se vor determina prin metode geometrice punctele de reflexie primară din pereţi (inclusiv podea şi tavan) a undelor sonore ce pleacă de la monitoarele audio spre urechile inginerului de sunet .

In aceste puncte vor fi aplicate pe pereţi şi tavan straturi de materiale fonoabsorbante care să atenueze cît mai mult undele sonore reflectate, fapt ce va duce la scăderea distorsiunilor acustice datorate suprapunerii reflexiilor peste sunetul direct provenit de la monitoarele audio.

Intr-o încăpere mai spaţioasă în care este folosit mult material fonoabsorbant pentru a se atenua nivelul reflexiilor din pereţi, timpul de reverberaţie poate ajunge (pentru anumite frecvenţe, mai ales din zona medii şi înalte) la valori foarte scăzute, dând naştere unei senzaţii de atmosferă apăsătoare, ceea ce poate deveni obositor pentru cei ce lucrează înăuntru. De aceea, în punctele de reflexie primară mai depărtate de poziţia inginerului de sunet, în special în cele de pe peretele din spate, se pot folosi (în loc de absorbanţi) difuzeri acustici . Aceştia vor dispersa reflexiile în mai multe direcţii, scăzând nivelul undei care se întoarce la ascultător, dar în acelaşi timp vor crea o senzaţie de creştere în volum a încăperii, senzaţie ce va ameliora condiţiile de lucru în cameră.

Acest concept de combinare a absorbţiei cu difuzia sonoră a fost dezvoltat prin anii ’80 şi se numeşte LEDE (Live-End-Dead-End), el constând în principiu în folosirea absorbanţilor fonici pentru zonele din jumătatea frontală a camerei şi în aplicarea de difuzeri acustici în jumătatea din spatele inginerului de sunet, în special pe peretele din spatele lui . Spre deosebire de tehnicile care folosesc numai fono-absorbanţi în tratarea reflexiilor şi care duc la obţinerea unor medii de lucru foarte obositoare pentru persoanele din încăpere (datorită timpilor de reverberaţie foarte scurţi), avantajul principal al tehnicii LEDE este că crează o ambianţă mai vie în încăpere, o atmosferă de lucru mai aerisită, ba chiar permite amenajarea în spatele camerei a unei zone de ascultare cu o acustică apropiată de cea a unei camere de audiţie domestică, ceea ce poate ajuta inginerul de sunet şi ceilalţi membri ai echipei de producţie la anticiparea modului în care va suna „la om acasă” materialul care se mixează.

In vedera finalizării operaţiei de optimizare a răspunsului acustic, se introduc în încăpere toate echipamantele care vor fi folosite în mod curent şi sînt aşezate fiecare în poziţiile cele mai convenabile de lucru, având grijă însă să nu se formeze noi căi de reflexii primare de la monitoarele audio la urechea inginerului de sunet şi căutând să se păstreze pe cât posibil o simetrie stînga-dreapta a distribuţiei aparaturii .
In acest moment se mai pot face măsurători acustice pentru determinarea caracteristicii de răspuns acustic a camerei în poziţia inginerului de sunet, stabilindu-se dacă mai este nevoie de anumite ajustări a poziţiilor monitoarelor audio sau a tratamentelor acustice folosite. Dacă mai există reflexii deranjante şi/sau timpul de reverberaţie la anumite frecvenţe este prea mare sau prea mic, se mai pot adăuga pe anumite porţiuni din pereţii încăperii materiale absorbante sau difuzeri, până se ajunge la valorile dorite.

Nu trebuie uitată nici tratarea tavanului şi a podelei . Pe tavan se vor pune materiale fono-absorbante în punctele de reflexie primară, iar în zona din spate a acestuia (dacă spaţiul permite o configuraţie LEDE) se vor aplica difuzeri.
Podeaua e bine să fie lăsată reflectivă (este recomandabilă folosirea parchetului sau a pardoselii de lemn) şi acoperită doar în anumite zone (de exemplu în spatele încăperii, în zona „oaspeţilor”) cu nişte covoraşe mai groase.

O situaţie des întâlnită într-o cameră de mixaj este prezenţa unui geam pe peretele frontal, necesar comunicării vizuale cu sala de înregistrare. Acest geam, prin natura foarte reflectivă a sticlei ce-l compune, poate pune probleme deosebite din cauză că reflexiile din el vor ajunge exact la inginerul de sunet, provocând puternice alterări ale spectrului şi ale clarităţii materialului sonor recepţionat de el. Cel mai eficient mod de a evita acest lucru constă în înclinarea sticlei geamului în jos  astfel încît undele reflectate să fie trimise în podea. In cazul în care geamul este format din două panouri de sticlă, se înclină doar cel dinspre camera de mixaj, având grijă să nu se reducă prea mult distanţa medie dintre cele două panouri, fapt ce ar scădea drastic fonoizolaţia geamului. Pentru asta, dacă este necesar, se poate extinde partea superioară a ramei geamului în exterior.

In încăperile mai spaţioase se folosesc adesea monitoare audio de dimensiuni şi puteri mai mari, care nu sînt potrivite utilizării de tip nearfield (aşezate pe suporturi la distanţe mici de inginerul de sunet), fiind mai adecvate fixării pe peretele frontal al camerei. Acest tip de montare generează din păcate reflexii puternice din cauza apropierii prea mari a difuzoarelor faţă de peretele frontal. Pentru a preîntîmpina acest neajuns, se foloseşte o tehnică mai complexă de montare (numită în engleză soffit mounting), ce presupune construirea unui perete adiţional cît mai solid, în faţa peretelui frontal al camerei. Monitoarele audio sînt practic încastrate în acest nou zid (dar decuplate mecanic de el), astfel încît panoul frontal al fiecărei boxe să fie în acelaşi plan cu faţa zidului, iar cavitatea din spatele lor să fie închisă ermetic, eliminându-se astfel orice reflexie din spatele monitoarelor. De obicei zidul adiţional este realizat din mai multe segmente, unele întinzându-se şi pe tavan. Segmentele pe care sînt montate monitoarele sînt îndreptate exact înspre capul inginerului de sunet (fiind puţin înclinate în jos dacă monitoarele sînt aşezate la o înălţime mai mare), iar restul segmentelor sînt astfel orientate încît orice undă sonoră venită de la monitoare să fie reflectată cît mai departe de inginerul de sunet, obţinându-se în acest fel în jurul lui o „zonă lipsită de reflexii” (Eng: RFZ=Reflection Free Zone). Construcţia este puţin mai complicată, dar dacă este realizată cu atenţie rezultatele vor compensa pe deplin eforturile, RFZ fiind o tehnică foarte folosită în studiourile profesionale.

In urma realizării corecte a tuturor acestor operaţii, se va obţine o cameră de mixaj cu răspunsul în frecvenţă foarte liniar, fără denivelări mari în zona frecvenţelor joase (undele staţionare fiind mult atenuate), scena sonoră stereofonică redată de monitoare va fi foarte clară, fiecare instrument din materialele muzicale auzindu-se distinct şi la locul lui (reflexiile perturbatoare din peretele frontal fiind mult atenuate sau trimise departe de poziţia de ascultare), iar datorită decuplării mecanice a monitoarelor de pereţii încăperii, undele perturbatoare radiate de pereţi nu vor mai afecta atacul instrumentelor şi claritatea scenei sonore. In plus, prin folosirea difuzerilor acustici, s-a obţinut o senzaţie de volum mărit a spaţiului de lucru, fapt ce ajută foarte mult la întârzierea apariţiei oboselii pentru cei ce lucrează în încăpere.